Mariana Buruiana: „Credinta, puntea cu care am trecut prapastia”

19.04.2009

Actrita Mariana Buruiana, în vârsta de 54 de ani, a renuntat dupa Revolutie la luminile rampei, pentru ca a descoperit bucuriile duhovnicesti.

Actrita, care a scris cartea „Taina Marturisirii”, aparuta la Editura Herald, povesteste, în exclusivitate pentru EVZ, despre cum l-a descoperit pe Hristos si a parasit lumea teatrului si a filmului.

„Când esti foarte disperat, e o ocazie buna sa afli adevarul, sau macar o parte, atât cât poti suporta”, spune Mariana Buruiana.  Rugaciunea e puntea cu care poti depasi orice prapastie.

Începutul convertirii

„Convertirea" nu e o convertire la o anume credinta, caci am avut întotdeauna o pornire fireasca spre Dumnezeu, si ma rugam firesc, ci o schimbare radicala, care apare în urma unei abandonari în fata unei puternice chemari interioare, în fata a ceea ce stiai demult ca urmeaza sa descoperi, si nu voiai/sau nu puteai/sau nu era momentul  sa recunosti. Nu e vorba despre „o întâlnire cu credinta", ci de o abandonare în fata  fortei credintei care stie sa îsi faca loc în suflet, atunci când omului îi vine rândul, atunci când omul a ajuns la capatul a tot ceea ce „stia" sau îsi putea „imagina”.

Au fost mai multe momente, o perioada mai lunga în care s-a petrecut reconfigurarea interioara, dar unul îl tin minte clar, caci ratiunea speriata ca pierde controlul, se retrasese neputincioasa, acceptând provocarea. Am formulat atunci înlauntrul meu, ca „sa tin minte”: iata, atunci când se epuizeaza tot ce este cunoscut, în sens de energie/viata/forta/cunoastere, prin care traiesti, apare aceasta „transparenta" sau "floare", la care nu te poate duce decât credinta, caci  Lumina, Binecuvântarea,Viata nu apar din cele ce le stiai dinainte.

„Facem fapte groaznice si nu suntem constienti”

Totul a plecat de la „sa nu ucizi". Am stat fixata pe aceste cuvinte, nu ma puteam dezlipi de ele. Mi se parea ca se reveleaza un mare secret prin intermediul lor si nimeni nu îsi da seama. Era în vremea Revolutiei. M-am gândit ca nimeni nu respecta poruncile. Si nici nu le întelege. Nici cei care le predica. Noi ucidem tot timpul, nu numai cu armele, ci si cu vorba si cu gândul. Meseria mea era legata de vorba si de gând. Si m-am gândit ca încalc porunca. M-am gândit mult la asta si la ce înseamna asta, si i-am cerut lui Dumnezeu sa-mi raspunda, si El a facut-o, într-un târziu.

A durat mult, caci nu întelegeam de ce toate celelalte porunci sunt discutate, sau date de exemplu pentru învatatura, si aceasta „sa nu ucizi" e trecuta cu vederea. Oamenii cred ca porunca se refera la „a nu ucide oameni”, dar nu e asa. Nu s-ar potrivi cu celelate porunci. Nu s-ar sustine nici o porunca daca „sa ucizi” ar fi posibil. Si atunci, întelegând asta, m-am oprit. Am realizat ca în fiecare act al nostru, chiar „benefic”, chiar "onorabil" este distrugere si ucidere.

Pe de o parte, sustinem lucruri minunate, pe de alta, facem fapte groaznice de care, de cele mai multe ori, nu suntem constienti. Distrugerea, uciderea ne însotesc zilnic si nu putem scapa, decât printr-o „convertire”, sau întelegerea profunda ca avem nevoie de „chipul” adevarat pe care l-am pierdut.

„Noi stam pe un maldar de distrugere”

M-am suparat pe Dumnezeu, caci întelegeam ca nu aveam voie sa fac nimic, nimic din felul în care traiam, chiar „frumos”, chiar „spectaculos”, daca era sa respect ce îmi cere ... Noi stam pe un maldar de distrugere, de care trebuie sa scapam. Totusi suntem tesuti din lumina. Ca sa fim noi-însine trebuie sa facem o „lucrare”. Aceasta este „spalarea de pacate" la care fiecare din noi este chemat.

Totusi în noi este Puterea. Puterea Suprema, la care suntem racordati, când ne „spalam de pacate” si Dumnezeu „ne miluieste” vine  cu Dragostea lui de Tata, spre noi. (sursa:evz)